"Eminescu reprezintă omul deplin al culturii românești" Constantin Noica Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850 - 1889). Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul Societetății literare "Junimea" , spunea despre marele poet : "Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești". De ce a fost aleasă ziua de naștere a Poetului ca zi a Culturii Naționale? Pentru că așa cum spunea filosoful Constantin Noica :"Eminescu reprezintă omul deplin al culturii românești". Să ne amintim de el nu numai ca Poet,dar și ca prozator,dramaturg, ziarist și gânditor. Mircea Eliade despre Eminescu : "Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.
El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.
Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."
În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.
În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu.
„Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii:dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei.
Portret realizat de Ioan Slavici
Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.
El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.
Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.
El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“
Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.
Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune:pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.
„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“
Mircea Eliade despre Eminescu :
