| Ca la carte - Proiectul Căutătorii de poveşti
„Mă impresionează pasiunea oamenilor” - interviu cu Paul-Andre BARAN
Iniţial, eu am crezut că este un premiu. (rîde) Dar, de fapt, este un fel de funcţie, despre care nu ştiam nimic la momentul acela. Eu sînt o punte de legătură între Comisia Europeană şi Guvernul României pe probleme de agendă digitală. Ar trebui să existe cîte un astfel de campion digital în fiecare ţară europeană (deocamdată nu sînt decît în 20 de ţări), fiind numit pe perioada mandatului dnei Neelie Kroes, comisar pe agenda digitală.
Care a fost prima dvs. experienţă într-o bibliotecă din România?
Prin 2001-2002, am mers la Biblioteca Centrală Universitară. Eu păstrez încă în minte imaginile de pe vremea cînd biblioteca fusese distrusă, în timpul Revoluţiei, iar, în toată bătălia aceasta, cea care a avut cel mai mult de suferit a fost cartea în sine. Cînd au terminat renovarea, eu am vrut să merg să văd, dar mi s-a spus că nu am voie înăuntru pentru că nu aveam legitimaţie. Dacă vii la biblioteca mea, în San Francisco, ai voie să citeşti o carte, să te plimbi, să intri pe Internet. Desigur, nu ai voie să împrumuţi cărţi fără legitimaţie, dar în rest poţi intra fără probleme. Şi am fost absolut şocat.
Cît de mari sînt diferenţele între bibliotecile din SUA şi cele de la noi?
Diferenţa majoră constă în atitudine. Bibliotecile de aici au în mare parte programul între orele 08-17 sau 08-18, de luni pînă vineri. Biblioteca din orăşelul meu din America este deschisă şapte zile din şapte, se închide la 10 seara, iar în perioadele în care copiii au perioade de examene, este deschisă pînă la 12 noaptea. Vorbim aici de o bibliotecă publică. În plus, aceste biblioteci sînt implicate în strîngeri de fonduri chiar şi pentru alte instituţii culturale. E total altceva.
De cînd cu introducerea Programului Biblionet, presupun că aţi vizitat nenumărate astfel de biblioteci, în toată România. Este vreuna care v-a impresionat în vreun fel?
Da, ultima pe care am vizitat-o m-a dat pe spate. Eu lucrez mult şi cu bibliotecari, şi cu publicul, şi încercăm să facem ca lumea să înţeleagă că biblioteca poate fi un pilon al comunităţii, nu doar pentru că acolo poţi găsi cărţi, ci pentru că, odată mers acolo, descoperi un altfel de loc – un spaţiu cultural care poate însemna multe lucruri, nu doar ideea de carte.
În comuna Marpod, nu aveau o bibliotecă, au vrut să intre în Biblionet, nu aveau bani şi au construit absolut totul cu voluntari de-ai lor: mobilierul era donat, curăţat, fiecare scaun a fost revopsit; primarul a donat spaţiul care e în pivniţa Primăriei şi a plătit cheltuielile pentru vopsea şi alte materiale... Copiii care urmau o facultate de Arte au pictat tot. Cred că acesta e cel mai bun exemplu în care comunitatea s-a implicat cu totul. Ce am văzut acolo nu se uită aşa uşor.
În afară de asta, ceea ce mă impresionează cu adevărat la bibliotecile din România este pasiunea şi dragostea – cînd vezi că oamenii încearcă să schimbe lumea din jur, cu resurse puţine. Iar acesta e un lucru pe care nu-l întîlneşti în România în foarte multe sectoare. Şi cînd vezi că se întîmplă astfel de lucruri într-o bibliotecă – e drept, nu în toate e la fel; noi sîntem deja prezenţi în aproape 2000 de biblioteci –, rămîi impresionat. Am fost deja în toate judeţele...
Se simt diferenţe calitative de la un judeţ la altul?
Da, sigur. Lucrurile merg foarte bine în Transilvania, în Cluj, Braşov, Sălaj... Sălajul este primul judeţ din care toate comunele au intrat în programul nostru, nu există un loc fără Biblionet. În schimb, în sud lucrurile nu merg peste tot aşa cum ne-am fi dorit.
Care este modul în care bibliotecile au aflat de existenţa acestui program şi ce trebuiau să facă pentru a putea intra în reţeaua Biblionet?
Programul Biblionet există de cinci ani. Înainte de aceşti cinci ani, timp de un an şi jumătate am avut o perioadă de documentare despre România şi sistemul său de biblioteci. Noi am pregătit propriii formatori din acest sistem. Am concluzionat că există deja o structură – Biblioteca Naţională, biblioteci judeţene, biblioteci locale – şi ne-am axat pe a crea un sistem funcţional împreună cu bibliotecile judeţene şi cele locale.
Pentru mine, cel mai important lucru este dorinţa de a fi în program, îndeplinirea unor cerinţe minime strict legate de spaţiul în sine şi, apoi, respectarea angajamentului că la biblioteca respectivă va exista acces gratuit la Internet.
Care au fost cele mai mari probleme întîmpinate în perioada programului? O problemă la nivel naţional este relaţia incompletă dintre Biblioteca Naţională şi bibliotecile judeţene. O altă problemă, pentru mine, este diferenţa uriaşă dintre bibliotecile judeţene şi viziunile diferite ale anumitor directori. În general, în România lucrurile se întîmplă personality based, iar acest lucru e valabil şi în cazul bibliotecilor.
Local, avem diferite tipuri de probleme care apar. Avem un procent de cam 6% unde programul nu funcţionează şi de unde am luat calculatoarele înapoi. Se întîmplă şi lucruri minunate, dar există şi eşecuri. În multe cazuri, lucrurile erau agravate de situaţia economică.
În general, schimbarea politică de după alegerile locale nu a fost o problemă. Noi încercăm să avem o relaţie cît mai bună cu Consiliile Judeţene, ca ei să ne ajute să comunicăm cu primarii – iar eu iau acest lucru sub responsabilitatea mea. Scriu în fiecare an o scrisoare pentru fiecare Consiliu Judeţean şi preşedinte judeţean, cu grafice, prin care explic cîţi bani am dat în judeţul lor, cîte activităţi am desfăşurat, cîţi oameni au fost instruiţi şi pentru a cere orice sprijin pe viitor, pentru a include cît mai multe comunităţi în program. Şi foarte mulţi preşedinţi de Consilii Judeţene m-au ajutat foarte mult; ei erau cei care îi chemau pe primari la Consiliul Judeţean, iar eu veneam să vorbesc cu ei despre program.
Oricum, aceste probleme nu sînt atît de grave încît să ne afecteze prea mult programul.
În principiu, programul se încheie într-un an...
O să extindem. Mai avem nişte bani necheltuiţi, am putut face economii. Fiind criză, am primit oferte mai bune la echipament şi de fiecare dată, în urma licitaţiei, a cîştigat o firmă din Timişoara, care a dat dovadă de seriozitate şi simţ al răspunderii, aşa că i-am păstrat pe ei. Această prelungire a programului ar însemna în primul rînd mai mult timp investit în munca bibliotecarului.
Totuşi, după ce se termină programul, oamenii aceştia vor rămîne să se descurce singuri şi există riscuri ca lucrurile să nu mai funcţioneze. Cum vă gîndiţi să preîntîmpinaţi astfel de probleme posibile?
Absolut tot ce facem noi acum este bazat pe sustenabilitate. Nu am perturbat infrastructura bibliotecilor, ci am clădit pe ea, am consolidat-o. Eu am fost acum în Ardeal la o conferinţă a trainerilor. Toţi trainerii din ţară, din toate bibliotecile judeţene, au venit la Predeal. Dintre ei, aleg în fiecare an, prin vot, un fel de comisie organizatorică. Anul trecut ne-am ocupat noi de conferinţă, anul acesta comisia desemnată s-a ocupat în proporţie de 50% de conferinţă, la anul deja se vor ocupa singuri...
Lucrurile care mă sperie pe mine sînt altele. De exemplu, încerc să fac parteneriate strategice prin asocierea cu diverse campanii desfăşurate în biblioteci, cum a fost cea de prevenire a consumului de alcool în rîndul tinerilor. Şi a fost o reuşită. Am făcut parteneriate cu un serviciu bancar pentru instruirea adulţilor şi a fost din nou un succes, pentru că în România oamenii simpli nu cunosc foarte multe în acest domeniu şi de multe ori asta se întîmplă pentru că nu au Internet. Există potenţial de învăţare, există nevoia, deci trebuie să funcţioneze. Eu cred că dacă mai multe firme şi ONG-uri se implică în parteneriate cu biblioteca, comunitatea românească are de cîştigat şi proiectul este sustenabil. Se pune întrebarea cine va ocupa locul nostru atunci cînd vom pleca. Lucrul acesta mă frămîntă, de fapt, pe mine.
Noi ştim că jumătate de milion de români au accesat Internetul pentru prima dată într-o bibliotecă. Este fenomenal. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care am făcut parteneriatul cu APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură), aducînd 45.000 de fermieri la bibliotecă...
Apoi, lucrăm cu ANBPR (Asociaţia Naţională a Bibliotecilor Publice din România), în ideea că ei ar trebui şi au potenţialul să preia ştafeta, într-o anumită măsură, să transferăm know how-ul din echipa noastră în sistemul local. Am aproximativ doi ani să fac acest transfer. Nu e simplu, dar nici imposibil. E lucrul care mă interesează cel mai mult în momentul acesta: sustenabilitatea.
Din punct de vedere al UE, în documentaţia României de negocieri pentru bugetul 2014-2020, unde bibliotecile publice sînt menţionate în mai multe locuri, deja există şanse ca noi să avem programe speciale pentru aceste biblioteci, pentru prima oară.
Şi mai vrem să creăm un centru naţional de training, la Biblioteca Naţională.
Practic, bibliotecile din Programul Biblionet au tot ce le trebuie – baza legală; comunitatea vine şi foloseşte calculatoarele... Iar noi avem toate motivele să credem că lucrurile trebuie să meargă bine şi îi vom susţinem în continuare. Sigur, vor fi şi unii care vor pierde, dar, în general, va fi un sistem mult mai sănătos decît înainte, iar, de fapt, asta a fost şi miza noastră.
Paul-Andre Baran este directorul Programului Biblionet. În martie 2012, a fost numit Campion Digital al României la Comisia Europeană.
a consemnat Patricia MIHAIL
Mai multe detalii pe www.biblionet.ro şi pe www.cautatoriidepovesti.ro
Foto: Ovidiu Micsik
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu