Pagini

luni, 31 martie 2014


  DOR DE NICHITA


31 MARTIE 1933 - 13 DECEMBRIE 1983

                         Să ne oprim o clipă din goana rutinei ce duce către nicăieri și să ne adăpostim de ploaia de cuvinte  sub aripile îngerului blond , Nichita Stănescu.


"În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melancolic Ioan Alexandru și jongleri al cuvintelor cu Sorescu și Dimov, iată un paranimf blond din Vizanț, poet limbut, plin de amenințări, gelos pe orice laudă ce-i scapă, încărcat de diplomații ca o Triplă Alianță, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității, de un talent remarcabil și de un meșteșug și mai și. Ca și autorul lui Iona, are adoratori fanatici, discipoli și exegeți neîndurați, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată aici o bătălie în jurul operei sale, pentru că ea este limpede, străvezie, încărcată doar de artificii copilărești, ici și colo, iute depistabilă pentru un ochi agil. Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii."

1975 - Eugen Barbu
La început a fost cuvântul

       În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploiești, printre sonde de petrol și rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
       Mai târziu, după ce a învățat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viața, și, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.” (Antimetafizica, 1985, p. 183)
        A fost întrebat: “Ți-a fost vreodată rușine că te-ai născut în mahala?”
       “Cum să-mi fie rușine? Ce, lui Iisus i-a fost rușine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus și Remus că au fost puși într-un coș pe apă și că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita. (Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
        Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
        În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Și a rămas un înger toată viața.
        Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aș fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgești?” (Respirări, 1982, p. 67)
        Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuși vorbește în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până și gândul pietrelor”. (Ioan Grigorescu,Album, 1984, p. 27)


         N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se considera trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”. (Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
         Se căsătorește, divorțează, se căsătorește din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificația de contract.
                                           




„Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului“, descrie Nichita Stănescu dragostea pentru frumoasa scriitoare Gabriela Melinescu. În mod paradoxal, deşi s-a căsătorit de trei ori, Nichita nu şi-a oficializat relaţia cu Gabriela, marea iubire a vieţii sale  . Două căsătorii încheiase Nichita până să o cunoască pe Gabriela Melinescu: prima, la doar 19 ani, cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten, o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă pentru numai un an, şi a doua cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. Acest al doilea mariaj a durat aproape două decenii, deşi Nichita şi Doina aveau de mult vieţi separate. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Iubirea pentru Doina l-a inspirat însă, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“. O poezie ca o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani. Frumoasa brunetă, cu trăsături fine, ochi vii, sfredelitori şi trupul zvelt a fost marea iubire a lui Nichita. Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este relatat pe  gociman.com. Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“ Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja

Citeste mai mult: adev.ro/mv5t27
         Se mută din casă în casă, găzduit de diferiți prieteni, și nu întreprinde nimic ca să obțină o locuință proprie. Discută și bea nopți întregi, pentru a o lua dimineața de la capăt.
         Călătorește în străinătate și își face prieteni pretutindeni.
         Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestațiile - câte mai apar - nu reușesc decât să i-o sporească.
         Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăiește la o scenă deschisă. Mănâncă și bea în văzul tuturor, iubește în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor. (Alex. Ștefănescu, 1986, p. 28)
         Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conștiință, pe care o arunca structura materiei. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
         Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizație a cuvintelor, așa cum există o civilizație a materiei organizată în cristale.
         A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizații. În caietele sale stă scris:
 “Ca și animalele, cuvintele se înmulțesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
         Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânțează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
         Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile și l-a îndoit ca o coardă de lumină.
         Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”. (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
 Din acel moment, el însuși s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.
Sursă
Evanghelia după Nichita
de Dorin Ștef        
Editura Dacia, colecția Discobolul, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2007, ISBN 978-973-35-2206-5
Volume antume publicate cronologic:





                                                       
Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)